Drumurile Mele: februarie 2013

In Bali am ajuns seara, in jur de ora 19. Eram dupa un zbor lung de aproape 23 de ore, cu tot cu escale, adica eram mai degraba zombi decat om, din cauza nesomnului si a pozitiei incomode din avion. Aeroportul international din Denpasar, capitala insulei Bali, nu-i cine stie ce. Dar m-a socat cat de multe zboruri au putut ateriza aproape in acelasi timp pe aeroportul micut, prafuit si cu un aer de santier. Odata cu avionul nostru care venea din Singapore, au mai aterizat alte doua avioane, unul din China, celalalt din Australia, asa ca coada de la ghiseele unde se obtinea viza era mare si groasa. Dar inaintea cozii de la vize am avut alta coada de dus, de unde am cumparat timbrul de visa, 20 de dolari de persoana. Chiar langa ghiseele de control de frontiera am vazut un mare anunt care ne-a intampinat cu urarea: “consumul de droguri se pedepseste cu moartea”. Eu una citisem despre cat de drastici sunt indonezienii vis a vis de droguri si prevazatoare chiar ma interesasem ce medicamente sunt permise la ei, pentru ca, patita de altfel, obisnuiesc sa car dupa mine o mica farmacie ambulanta. Dar unii calatori s-au distrat copios de urarea inedita de bun venit, ba chiar au vrut sa-i faca poze, ceea ce a facut sa fie imediat apostrofati si rugati sa le stearga de catre politistii de frontiera.

Dupa ce ne-am recuperat bagajele, ne-am intalnit cu ghidul nostru balinez, Raka, un omulet pitic, imbracat in haine traditionale balineze, care intr-o engleza execrabila ca si accent dar corecta gramatical, ne-a urat “Bun venit” si ne-a rugat sa urcam in microbuz. Eram 17 oameni din Romania, toti morti de somn si oboseala, dar unii inca mai puteau face glume la ora aia despre zabuseala de afara, despre umiditatea excesiva sau despre aerul conditionat dat la maxim din microbuz. Raka si-a dat seama cat de rupti suntem, ne-a zis ca transferul pana la hotel o sa dureze cam 3 ore ne-a dat cateva informatii de baza ca de exmplu cursul valutar si ne-a lasat sa motaim. Trebuie sa spun ca hotelul unde aveam rezervare nu era prea departe de aeroport ca si numar de kilometri. Numai ca in Bali, ca de altfel ca peste tot in Indonezia, viteza medie cu care se circula este cam de 20km/h.

Satul unde era situat hotelul nostru se numea Benoa si era la capatul unei mici peninsule care separa golful Benoa de Oceanul Indian. Din fericire, hotelul era situat pe partea dinspre ocean, si zic din fericire pentru ca Raka ne-a zis ca golful e cam poluat. Nefericirea a fost ca fiind spre ocean, se faceau foarte tare simtite fluxul si refluxul, dar sa nu o iau inaintea evenimentelor. In seara aia nu ne-a ars decat sa ajungem mai repede la hotel, bineinteles ca am avut “surpriza” de a constata ca nu existau camere cu pat dublu asa cum ne doream noi ci numai cu paturi separate, am cerut sa schimbam camera ca sa putem uni paturile, iar asta ne-a mai luat circa o ora. Cu ceilalti din grup ne-am intalnit la restaurant si cu toate ca ultima oara mancasem in jurul pranzului in avion, ne chinuia o foame de lup, asa ca am foarte apreciat cina aia tarzie, cu 5 feluri de mancare, terminata cu un ceai negru fierbinte si am incheiat ziua cu un somn ca de mort, chiar daca orchestra de la restaurant a cantat cine stie cat de tarziu in noapte.

In ciuda oboselii ceasul meu arata ora 10 a doua zi cand ne-am trezit. Asta din cauza ca organismul meu nu se obisnuise cu diferenta de fus orar inca. Pe lumina am constatat ca camera era mare, luxos mobilata, cu o terasa care dadea spre piscina lunga de 70 de m a hotelului. Hotelul, nu foarte recent construit, dar cochet si bine intretinut, m-a fermecat. Cand am vazut sistemul intern de fantani si pereti ornamentali pe care se scurgea apa direct in piscina, palmierii, magnoliile si florile de peste tot, restaurantul cu podea de bambus si mese elegante si oceanul care se zarea la capatul piscinei, mi-am zis ca m-am trezit in Rai. Micul dejun l-am prins aproape pe sfarsite, dar chiar si asa personalul supra politicos ne-au adus tot ce ne trebuia. Oricum eu una m-am multumit cu fructele proaspete (banane, papaya, ananas si mango), cu o omleta si cu ceaiul negru fierbinte. Trebuie sa fac o paranteza si sa zic ca in Bali nu o sa gasiti nici paine, nici branzeturi, nici cine stie ce salamuri pentru micul dejun si asta pentru ca ei nu cultiva grau, vacile lor sunt crescute pentru carne numai, iar la ordinea zilei este mancarea orientala. Dar chiar si asa un european sadea tot gaseste ce manca, iar mancarea este delicioasa si foarte proaspata.

Oricum nu m-am intins prea mult cu masa pentru ca eram nerabdatoare sa colind imprejurimile si sa merg la plaja. Insa odata ajunsa pe plaja din fata hotelului am avut un soc: Ia marea de unde nu-i! Adica cine a ascuns marea si ce-ati facut cu ea oameni buni?, am tipat eu in gura mare vazand in fata ochilor doar o intindere mare de namol si cateva ambarcatiuni legate de mal dar esuate in nisip. Mi-a raspuns una din doamnele din grupul nostru, trezita cu mult inaintea noastra, cum ca asa arata refluxul, iar daca voiam sa fac baie in ocean ar fi trebuit sa-mi misc fundul pana in ora 9 dimineata sau dupa amiaza dupa ora 3, sau sa merg circa un kilometru pana la o mica insulita de nisip care se zarea in larg, unde se zareau niste valuri. Nu am avut chef sa merg pana la insulita, asa ca am mai colindat putin imprejurimile hotelului si intr-un final m-am intins cat eram de lunga la piscina, de unde nu m-as mai fi miscat decat in eventualitatea unui tsunami. Pentru pranz, aveam sa incercam unul din restaurantele invecinate, care avea si o scoala de gatit si unde am fost introdusi in mancarea balineza, minunat codimentata. Iar dupa amiaza, una din doamnele din grup, careia ii foarte multumesc pentru tonele de informatii pe care ni le-a pus la dispozitie, ne-a incitat pentru o excursie pe cont propriu la templul Uluwatu. Dar despre asta in postarea viitoare.

Pana una alta am sa scriu cateva lucruri generale despre Bali, utile chiar daca calatoriti acolo pentru afaceri sau pentru vacanta:

Pana in 1960 Bali nu a fost decat o insula pentru pescari, in 1965 japonezii au construit primul resort turistic si au dat startul celei mai ravnite si frumoase destinatii turistice din Asia. Aeroportul din Denpasar a fost construit in 1969, iar in anii 70 aici Bali-ul era destinatia preferata de grupurile de hippies australieni, care veneau aici pentru surf, plajele pustii si totala libertate. Anii urmatori au adus turisti pe banda rulanta si in Bali s-a construit intensiv resort langa resort, populatia actuala de 3.5 milioane locuitori fiind cu precadere ocupata in turism. Din punctul asta de vedere, actualmente Bali-ul de est, sud si nord este plin de atractii turistice, partea vestica, unde este si un mare parc national, ramanand inca destul de salbatica.

Trebuie sa mai zic ca locuitorii sunt predominand de religie hindusa, fapt discrepant fata de restul Indoneziei unde populatia este majoritar musulmana, cu mici comunitati de budisti, crestini si cu o comunitate crescanda de musulmani.

Locuitorii vorbesc balineza, dar in scoli si in institutii se vorbeste indoneziana oficiala, asa ca multe din marcajele turistice sunt in 3 limbi, a treia limba fiind olandeza sau engleza dupa caz.

Din timpul ocupatiei britanice s-a impamantenit condusul pe partea dreapta si soselele mult mai inguste decat cu ce suntem noi obisnuiti. Iar japonezii au venit cu masinile si cu scuterele, iar atata aglomeratie si haos ca pe soselele din Indonezia eu una nu am vazut in viata mea. Ciudat este ca ei nu au decat foarte putine accidente si si mai putine accidente mortale, ceea ce, pentru mine una, socata de haosul si lipsa de reguli din trafic, este un mister.

Farmecul Bali-ului este multiplu. Elisabeth Gilbert a imortalizat foarte bine frumusetea insulei in cartea sa “Eat, Pray, Love”, dar chiar si asa realitatea este si mai impresionanta. Bineinteles ca mai intai trebuie sa treci cu vederea gunoaiele aruncate peste tot si mai ales la marginea drumurilor, traficul de cosmar, poluarea din jurul Denpasarului si atitudinea localnicilor care privesc strainii doar ca niste vaci foarte bune de muls…bani.

Bali-ul este mult mai mult decat atat: are o cultura straveche, templele sale hinduse fiind adevarate monumente seculare si milenare, cultul lui Brahma, Vishnu si Shiva trebuie bine inteles si odata inteles explica foarte bine mentalitatea oamenilor, artizanatul, mestesugurile, dansul si cantecele Ramayanei si Mahabharatei sunt ridicate aici la rangul de arta adevarata si daca nu le intelegi atunci ai calatorit degeaba pana aici, gastronomia balineza se poate lua cu succes la intrecere cu oricare gastronomie clasica europeana, iar peisajele sunt de vis. Exista inca plaje salbatice, exista vulcani activi pe care se poate urca cu piciorul, exista temple adanc ascunse in jungla, exista terase cultivate cu orez care parca urca in Paradis. Si mai ales exista o mare pace si un curs firesc al tuturor lucrurilor, care pe mine una m-au patruns inca din prima zi petrecuta in Bali si de care-mi amintesc cu dor si cu o mare dorinta de a le trai odata.